expoziţii virtuale

Repere biografice	Opera	Corespondenţa

 

„Eu de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche.”

(Vasile  Alecsandri, O primblare la munți)

 

 

„Ariile române se împart în Doine sau Balade, în cântece de lume sau romanțe, în cântece de joc sau Hore și altele, și în marșuri antice naționale.

Baladele sunt arii vechi, ale căror cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Țăranii de la munte, care sunt adevărații barzi români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, cu un muvement de muzică cu totul neregulat, stăruind asupra notelor e cântec și iuțind pe cele de fantezie. Ei știu să dea acestor arii o expresie de întristare visătoare, de un efect extraordinar. Adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, aude, de departe, un fluier, care fluieră cu dulceață un cântec de dor. Atunci se oprește, fără voie, ca dominat de un farmec necunoscut, spre a asculta mai mult timp aceste suspine ale muntelui. Am întâlnit mulți călători străini în țările române, care, nefiind deloc de școală romantică, mi-au mărturisit că aste cântece atât de simple și atât de expresive le-au făcut o impresie mai vie și mai adâncă decât toate gambadele muzicale, ce se aud, azi, în sălile de concert și de teatru, și care sunt primite cu aplauze frenetice.

Cântecele de lume (romanțele) sunt melodii făcute pe poezii mai noi, și au mai tot acel caracter ca al baladelor. Ele se deosebesc de balade în aceea că, jucate cu un muvement mai iute, ele slujesc, asemeni, ca arii de joc. Cântecele de joc sunt melodii anume pentru dans.

Dansul cel mai obișnuit în orașe este Hora. La țară se joacă Hora, jocul de brâu, călușarii etc.

Hora se joacă astfel: dănțuitorii, atât oameni, cât și femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână și formează un cerc, unde fiecare poate intra și ieși, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picor, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, brațele se clatină încet; dănțuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mișcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolență și de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănțuitor, ce-și manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare grațioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puțin.

Cu cât mișcările Horei sunt line, egale și liniștite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie și zgomotoase; dănțuitorii se țin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, și executând acest dans cu cea mai mare iuțeală.

Dansul Călușarilor are o semnificație cu totul istorică pentru români; țăranii păstrează în memoria lor fapte confuze din istoria vechilor Romani, ai căror urmași sunt, și răpirea Sabinelor este unul din înaltele fapte cele mai favorabile ale glorioșilor lor străbuni, al căror suvenir ei îl celebrează prin jocul Călușarilor. Ei aleargă, la sunetele fluierului, a viorii și a cimpoiului, înarmați cu emblemele anticilor arme romane, măciuci, lăncii, securi, și sar, strigă, iau poziții războinice, încât, prin aceste mișcări și prin zăngănitul armelor, ei își reprezintă suvenirul acestui cavaleresc episod al analelor primitive ale Romei antice. Săptămâna Rusaliilor este cu totul consacrată acestui joc al Călușarilor, care ține loc de un capitol de istorie.

Cititorul îmi va ierta că m-am oprit la descrierea tuturor ăstor amănunte. Am socotit că era neapărat a zice câteva cuvinte asupra caracterului unei muzici naționale care, fiind necunoscută artiștilor, precum și amatorilor, până acum, nu va lipsi, după cum sper, de a lua unul din cele dintâi rânduri printre ariile naționale ale altor popoare, ce au fost primite cu favor.”

(Vasile Alecsandri, Melodiile românești)

 

 

„Ne adunaserăm în sala de muzică a Castelului Peleş, cea cu frumoasa lemnărie, cu picturile după povestirile lui Carmen Sylva şi cu vitraliile cu imagini din basmele lui Alecsandri. O lumină caldă, aurie a amurgului străbătu întunericul, încât strana cu scaunele-i de lemn, înşirate de-a lungul peretelui, şi orga păreau mai mari. Într-unul din aceste scaune şedea poetul, cu frumosul lui profil, iar jur împrejur Carmen Sylva şi tinerele fete, toate îmbrăcate în port popular, o abundenţă de frumuseţe şi culoare, şezând ori pe taburete medievale, ori pe treptele de lemn în faţa stranei, iar printre ele Elena Văcărescu, a cărei faţă fragedă strălucea de bucuria primului succes public. Tocmai ne cântase Livia Schubert, Bach şi Händel, iar minunata ei voce alto umpluse întreaga încăpere asemenea sunetului unui clopot. (…) Carmen Sylva îi citi lui Alecsandri câteva balade, pentru a afla dacă traducerea ei în proză nu ar părea o profanare, iar el îi povesti despre Dragomira, Veniamina şi Casandra. Toate îl ascultau cu viu interes. Cercul tinerelor se strânse şi mai mult în jurul bătrânului domn şi era o privelişte încântătoare cum căpşoarele lor fierbinţi, cu ochi scânteietori, îl priveau dimprejur şi cum el, cu minunatul lui har al povestirii, ştia să le ţină pe toate încordate de atenţie. Ochii lui zâmbeau deseori, când vreo exclamaţie îi arăta că provocase efectul dorit. Le povestea copilelor românce despre istoria strămoşilor lor, de parcă ar fi povestit basme dintr-o ţară îndepărtată. Vorbea despre luptele din tinereţe pentru libertate, când mulţi fuseseră închişi ori plecaseră în exil, pentru că nu li se îngăduia să fie un popor, dar ei nu încetară să lupte şi să spere în continuare. Faţa i se lumină când adăugă: – Iar astăzi este lucru dobândit! – Lumea nu vrea să creadă că aţi cules toate baladele şi că ele nu sunt născocite! zise Carmen Sylva. Dar nu-i aşa că ele sunt cu adevărat populare? – Povestiţi-ne cum le-aţi găsit, povestiţi-ne! rugă Elena.”

(Carmen Sylva, Cum a găsit Alecsandri baladele)

 

„Într-o vineri, Vasile Tasu veni la mine şi îmi zise: - Deseară să vii numaidecât la «Junimea»; vine Vasile Alecsandri. Era un eveniment. Alecsandri venea foarte rar la «Junimea», însă când venea, atunci şedinţa lua o solemnitate deosebită. (...) Când cineva venea pentru prima oară la «Junimea», era displăcut surprins, fiindcă se aştepta la ceva şi găsea altceva. Se aştepta ca să vadă o societate literară gravă, cu statute, prezident şi viceprezidenţi, fiecare luând cuvântul după numărul înscrierei. Şi când colo, ce vedea! Vedea la prima ochire o societate aproape de nebuni, fiindcă veselia, glumele şi râsul erau aproape în permanenţă, iar membrii se tratau între ei cu cea mai mare familiaritate. (...) Toată lumea era cu urechea şi cu ochiul înspre uşa de intrare, aşteptând pe bardul Moldovei.

Bardul însă nu venea, bardul se făcea aşteptat. Dl. Maiorescu, ca să producă o diversiune în spirite, propuse ca până atunci să se citească ceva. Deja membrii ştiau că Alecsandri aduce cu sine, pentru citire, o lucrare nouă, o epopee istorică: «Dumbrava roşie». Şi mai dinainte fiecare îşi lingea – ca să zic aşa – buzele, la ideea plăcerei ce are să guste. (...) Eminescu începe a citi traducerea. După vreo 10 versuri, o mişcare se face; un bărbat scurt de statură, ras, cu mustăţi groase şi tăiete la capăt, cu un aer mândru, foarte mândru, şi cu o căutătură rece intră în sală. Era Vasile Alecsandri, îl vedeam pentru prima oară. Toată lumea se scoală în picioare. Alecsandri se îndreaptă înspre dl. Maiorescu, cărui îi strânge mâna, apoi dă mâna cu dl. Negruzzi şi dl. Pogor, iar pe rest îl salută cu o mică clătinare din cap şi se aşază pe un fotoliu, pe care dl. Maiorescu şi dl. Negruzzi i‑l pun la dispoziţie cu grăbire. – Vă rog, prezenţa mea să nu vă întrerupă lectura şi ocupaţia obicinuită, zice dl. Alecsandri cu glasul său cunoscut, glas al cărui timbru era cam întunecat, cam răguşit. Eminescu continuă citirea traducerei lui Ştefan Vârgolici până în capăt.

Alecsandri era un admirabil causeur şi un povestitor fermecător. Avea o mare suficienţă pentru a susţine toate, un spirit fin de observaţie, care‑l făcea să întoarcă mai toate lucrurile în glumă şi la haz. Cu verva şi cu spiritul lui ne subjugase. Dl. Maiorescu cel întâi dădea semnalul hazului şi al râsului. Nu ştiu cine a atins chestia cafelei; îndată Alecsandri a şi început a povesti o anecdotă cu cafeaua. (...) Acum, zise Alecsandri, să trecem la lucruri mai serioase, şi băgând mâna în buzunarul redingotei scoase un teanc de hârtie în patru: era poemul «Dumbrava roşie». Cine nu cunoaşte «Dumbrava roşie»? Alecsandri îi dădu cetire într‑un mod admirabil. Cetea foarte frumos, punea în evidenţă nuanţele, glasul lui cam întunecat de bas aproape profund, lua toate intonaţiile, făcea să trăiască personagiile din poem şi punea în evidenţă strofele frumoase. Am ascultat‑o cu toţii cu o adevărată plăcere.”

(George Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi)

 

În octombrie 1851, V. Alecsandri îi scrie de la Paris lui Bălcescu: „Mă întrebi când mă pornesc din Paris? Peste zece zile. Mă duc să încep jurnalul acel mult dorit, care va cuprinde atâtea frumoase compuneri a celor mai însemnați genii ai României”. Programul revistei este anunțat într-o înștiințare apărută în „Zimbrul” din 14 febr. 1852. Primul număr al revistei nu a primit viza cenzurii și nu a putut fi difuzat. Poetul mai adresează o cerere pentru aprobarea apariției revistei, luându-și răspunderea pentru conținutul textelor. La 1 ianuarie 1855 apare la Iași, până la 3 decembrie 1855, revista „România literară”, considerată continuatoarea directă a „Propășirii” (1844) și a programului „Daciei literare” (1840). Editată de Vasile Alecsandri, revista a grupat în jurul ei cele mai înalte spirite ale generației de la 1848. Propunându-şi să publice „numai articole originale de literatură”, noua revistă deschide coloanele sale şi celor mai bune traduceri „atingătoare de descoperirile folositoare ale veacului nostru”. În paginile revistei semnează N. Bălcescu, C. Negruzzi, A. Russo, A.I. Odobescu, Gr. Alexandrescu, A. Donici, M. Kogălniceanu, G. Sion ş.a.

 

România literară. Foaie periodică sub direcția d-lui V. Alecsandri. Apare la Iași, săptămânal, 1855.

 

„Mircești și Sinaia! Sinaia și Mircești! Nu trecea o zi să nu evoce Alecsandri dulcea amintire a acestor raiuri, unul în care trăise și unde a voit să moară; altul, către care-l atrăgeau simțămintele sale de adânc devotament pentru Regele și Regina, a căror înaltă binevoitoare afecțiune a fost podoaba vieții sale.”

(George Bengescu, Câteva suvenire ale carierei mele)

 

Casa şi Mausoleul de la Mirceşti

Casa, construită între anii 1861 și 1867, sub supravegherea soției lui Vasile Alecsandri, Paulina, este locul unde poetul a trăit până la sfârșitul vieții. 

„Sărmanul bordei! Mult e drăgălaș chiar pus în comparație cu castelurile cele mai feerice. În el mă simt ca într-un calup potrivit cu talia și cu gusturile mele; în el am lucrat pe «Despot», «Fântâna Blanduziei», «Ovidiu», «Pastelurile», «Legendele», «Dumbrava Roșie» etc., și sunt legat de zidurile lui prin numeroase suveniri scumpe inimii mele.”

(Vasile Alecsandri)

 

 

„Prin luna martie 1868 am primit o scrisoare de la Alecsandri împreună cu un mare pachet de poesii intitulate «Pasteluri»: «Sfârșit de toamnă», «Iarna», «Gerul», «Viscolul», «La gura sobei», «Sania» etc. [...] Ele mi-au sosit spre seară, într-o vineri, prin un înadins trimes, tocmai când era să fie o întrunire a Junimii. Nici n-am avut timpul să le cetesc singur, ci le-am luat cu mine așa cum îmi sosise, foarte mulțumit că aveam pentru acea seară ceva nou și interesant. «Pastelurile» lui Alecsandri făcură un mare efect în Junimea; ele s-au cetit și recetit de multe ori, apoi le-am publicat în capul întâiului număr următor al «Convorbirilor» la 1 aprilie 1868. În răspunsul meu am felicitat pe autor din partea societății noastre, făcându-i o dare de seamă amănunțită de toate cele ce se vorbise în acea seară în Junimea. Alecsandri, foarte sensibil la laudă ca și la critică, era încântat. Deși trecuse iarna – singurul anotimp în care avea obiceiul și dispoziția de a lucra, în odaia sa caldă la gura sobei – el a desfășurat chiar și peste vară, contra deprinderilor sale, o activitate foarte mare, trimițându-mi de la Mircești, tot la câteva săptămâni, câte un pachet întreg de pasteluri sau alte poesii.”

(Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”)

 

Expoziție virtuală realizată de Irina Sandu, Lăcrămioara Chihaia, Cristina Gavrilean, Ecaterina Croitor.
Colecția digitală Vasile Alecsandri este dezvoltată de Departamentele Colecții Speciale, Conservarea Colecțiilor şi Informatizare.

Sus